Desigur, orizonturile anilor erau involburate, neclare si chiar sumbre. Si, totusi, in acea viata amputata aparusera, din necesitati profunde, avânturi de creatie, fara ca ele, in lipsa unei potrivite conjuncturi, sa fi urcat si treptele afirmarii publice. O expozitie care sa imbine artistul, opera si publicul intr-o relatie de interconditionare – in cazul artistilor evrei – a fost obstructionata in Transilvania de Nord in cei patru ani de ocupatie ungara, fiindca Ungaria era fanatizata aproape in totalitatea structurilor ei, cu efecte atât de ample incât ele dainuie chiar si pâna azi in mentalitatea multora.

Daca as fi incercat sa fac aceasta evocare in urma cu câtiva ani, cu reflectii asupra consecintelor care pun la incercare verosimilitatea, as fi relatat despre convorbirile mele cu acel unic si generos maestru care a fost pictorul Aurel Popp din Satu Mare. Dupa parerea lui, niste blestemate si supranaturale forte “demonice” asteptau nerabdatoare sa irupa in linistea vietii, nestânjenite de certitudini “stiintifice” Astazi, insa, nu mai pot crede ca imaginea pe care stiinta o ofera despre alcatuirea societatii nu ar putea fi alterata de capriciul fanteziei, dupa ce, intre timp, am cunoscut in reluare ipoteza monstruoasa a unor alte tipuri de “ideologii” care au proliferat, si ele, crima cu motivatie politica. Teoriile, ca si institutiile in cadrul carora actionau, erau traditionale, laudate public de potentati in limbaj conventional dar contrazise practic.

Ca impotrivire si protest social fata de catastrofa ce-si afla expresia in diversele manifestari dictatoriale ale teoriilor totalitariste, cu mistica lor politica, fortele sociale antifasciste s-au grupat, polarizând energiile sociale umaniste neresemnate cu ideea distrugerii morale, cu aplicarea rasismului ori cu folosirea teroarei sociale si nationale ca instrument de “convingere” si guvernare. A fost o miscare constienta de a transforma o stare in fapte din necesitatea disperata de a combate efectele mobilizarii generale ale programului nazist.

Miscarea de rezistenta la ororile fascismului ungar a fost - si va ramâne in istoria Transilvaniei de Nord – justificata moral. Cu aceasta imagine si semnificatie, ea se exprima pe sine insasi in categoriile spiritului democrat, stabilind contrastul adevarat dintre natura distructiva a fascismului si o lupta pentru limpezirea cugetelor. Evocând-o, gândul va intâlni umbrele unor eroi, dar si ale unor monstri de odinioara. Acestia din urma nu si-au atins scopurile: macelul a fost stavilit, masina de razboi a fost invinsa, dar nu si unele idei si metode care mai genereaza confuzii obscure si agresiuni.

E necesar sa precizam ca, pentru miscarea de stânga, umanitatea, ca ideal, n-a constituit niciodata o tinta indepartata, nici chiar atunci când nu exista nici o solutie de mijloc.

Regimurile totalitare, cu intoleranta lor fata de productia de arta ce nu le convenea, pe care nazistii au declarat-o drept “entartete Kunst”, iar comunistii au etichetat-o ca arta dusmanoasa, cosmopolita etc., au fost necrutatoare cu artistii care si-au pastrat independenta fata de ideologiile lor.

Din marturiile acelei epoci vom aduce câteva in atentia cititorilor. Iata ce spunea Georg Grosz: “Am pictat si am desenat pentru a protesta impotriva unei lumi. Lumea aceasta avea infatisarile monstruoase ale inegalitatii, urii nationale si de rasa, ale confuziei, crimei si prostitutiei morale” . Frans Masereel, unul dintre cei mai realizati artisti antifascisti, si-a propus “crearea unei imagini a omului care se deosebeste de idoli si caricaturi” . Oskar Kokoschka arata ca “ceea ce astazi este etichetat ca arta de stânga nu putea sa apara decât acolo unde a existat preocuparea ca arta sa ajunga la oameni” ... Tot el spunea ca expresionismul, ca manifestare a artei de stânga “trebuie inteles drept o explorare si relevare a sufletului omenesc si, totodata, o angajare sociala... Expresionismul a fost imbratisat, pretutindeni, numai de o minoritate. Cu toate ca purta in sine una din posibilitatile de supravietuire spirituala a Europei, in anii de murdarie a Germaniei si in anii de umilire a umanului, fapt ce a trecut aproape neobservat”.

Noua artisti evrei care aveau sa fie ucisi, aflati printre alti creatori sacrificati in anii Holocaustului in Transilvania de Nord ocupata de Ungaria, se simteau angajati intr-o imprejurare umana grava si incercau, fiecare in felul sau, sa afirme nu numai un crez artistic, ci si unul etic in legatura cu o situatie umana si politica concreta. Ei ar fi vrut sa indrepte cursul vietii, nu ca pe o problema individuala, ci ca una esentialmente colectiva.

Pentru a restabili, macar partial, exemplul lor de abnegatie si gândire echilibrata, de atitudine umana manifestata contra iresponsabilitatii artistice, sociale si morale, protestul lor curajos, la diverse intensitati impotriva prejudecatilor rasiale, religioase, sovine, va necesita o laborioasa cercetare. Pâna atunci trebuie sa-i pomenim cât mai des pentru a incerca sa cunoastem, macar aproximativ, vietile si creatiile lor care se confunda cu zestrea unui trecut de protest, cu impuls de dezrobire, dar mai ales cu consfintirea unui crez uman in arta.

In vremea lor, acesti pictori, desi erau inruditi prin ideal, pareau diferiti ca expresie si, totodata, deosebiti de altii prin acel element care schimbase fata artei, o anume realitate interioara, alimentata de amintirea transeelor, a lagarelor, a companiilor de munca, ca si de alte grave experiente de suferinta ale omenirii. O omenire hartuita nu numai de probleme sociale, politice si de readaptare la viata civila, dar si de dezordine de sentimente si idei.

Astazi ei par mai putin diferiti, fiindca ceea ce ni se dezvaluie in primul rând prin arta lor este o epoca si un apel catre crearea unei solidaritati in directie spirituala si de afirmare a unei realitati traite.

Cu speranta de a gasi un prilej pentru a ne extinde cândva si asupra modului in care atât ei, cât si altii din familia lor au contribuit la patrunderea unei viziuni umaniste in constiinta si simtirea unei comunitati, schitarile ce urmeaza vor indica doar câteva puncte de reper:

David Jándi (1893-1944), pictor a numeroase teme iudaice, a fost unul din acei artisti magici care erau ademeniti si purtati de viziuni prin toate surprizele fanteziei. Surprize ce disimuleaza, sub jocuri variabile de simboluri, nostalgii si temeri revelatoare.

Martin Katz (1911-1943?), baimarean ca si Jándi, fusese sotul pictoritei Lydia Agricola, de care a fost despartit cu cea mai brutala violenta institutionalizata, deghizata in mantia legii. Când ma imprietenisem cu Martin si Lydia, era prin 1935, nu banuiam cât de puternic si nemilos - si nici unde – ne va duce valul. Erau anii trairilor naive, când oamenii erau inca dispusi sa creada in toti oamenii.

Alfred Grünfeld (1911?-1942) a ramas pâna astazi doar cu numele: din multele tablouri pictate intre 1934-1942 si vazute de mine, dupa numai 50 de ani de la disparitia lui, nu am mai gasit nici macar unul care sa-l reprezinte. Alfred Grünfeld a murit pe pamântul Ucrainei in 1942. Am fost arestati impreuna la Cluj, in martie 1942. Incadrati intr-un detasament special de pedeapsa, el a fost trimis sa demineze un sector de front. Grünfeld a calcat pe o mina si a murit. Era in ultimul trimestru al anului 1942.

In paralel cu pictura sa, expresie constienta a unei puternice emotionali­tati, Grünfeld era fascinat de “pictura” de pe aripile fluturilor, pe care o considera o arta “prin biologie”, opusa fanteziei creatoare. Vedea in ea un “tablou intern”, ivit fara interventia orgoliului.

Iosif Klein (1896-1944/45), artist antifascist si el, era unul dintre pictorii de la Baia Mare ingroziti de mizeria chipurilor pamântii, de incordarea sau neputinta dureroasa din privirile intunecate si – nu in ultimul rând – de rigida stratificare a paturilor sociale si a raselor. Klein mai era preocupat de deosebirea dintre practica si teorie, ca si de neputinta acelora care intelegând bine lucrurile nu se pricep sa le preschimbe in fapte. A murit in lagarul de la Melk an der Donau (Mathausen).

Eva Lazar (1914-1944) era din Dej. Inzestrata cu un suflet nemasurat de sensibil, ea isi intâmpina cunostintele si prietenii totdeauna cu un zâmbet sfios si amical. Melancolia fiintei sale punea surdina oricarui gest sau cuvânt netiparit. Din creatia Evei Lazar, iscata din realitati dejene si privelisti somesene, s-a gasit o pânza, un Autoportret , pastrat 50 ani cu devotament de maestrul Alexandru Mohy din Cluj. Iar recent, directorul Muzeului din Dej, ne-a semnalat, prin Ruxandra Garofeanu, inca doua pânze. Se mai afla intr-o carte câteva reproduceri si o fotografie a pictoritei, autoare a numeroase opere inspirate din traditia iudaica a familiilor evreilor.

In viata, ca si prin moarte, Eva Lazar a exemplificat o energie morala de stranie forta. Parca isi presimtise disparitia prematura: mai multe tablouri aveau ca tema “trecerea” (“vanitas”). Când a inteles ca suferintele inumane din lagar anuleaza orice urma a demnitatii. Eva Lazar s-a sinucis la Auschwitz. A murit electrocutata in sârmele ghimpate ce imprejmuiau lagarul.

Ernest Tibor (1885-1945) era din Oradea. El incercase sa influenteze actualitatea prin mijloacele traditionale ale picturii dând expresie idealului sau umanist, intelegerii pasnice si infratirii spirituale mai presus de etnii, de rase, de granite ori limba. Mult apreciat de marele pictor N. Tonitza, Tibor era un statornic campion al concordiei dintre oameni si un neclintit adversar al tuturor formelor de militarism, un adevarat “prieten al umanitatii” – dupa expresia lui Franz Werfel.

Mauriciu Barát (1880-1944) – pictor, profesor de pictura si librar la Oradea – manifesta o mare incredere atât in forta morala a Europei cât si in biruinta ei. Remarcabil acuarelist, M. Barát avea capacitatea de a-si afirma in imagine emotiile stârnite de ordine, de viata civilizata. Un atare act implica recunoasterea si folosirea limbajului fara trufie.

Ernest Grünbaum (1908-1944) ne indeamna prin arta sa sa ne gândim la semnificatia obiectiva a rezistentei impotriva extremismelor de “dreapta” si de “stânga” si la functia pe care forma o poate avea in arta. Fiindca datorita nu numai temei, ci si formei, unele imagini expresioniste sau suprarealiste, de exemplu, beneficiaza de o convertire in opozitie a subiectului, caruia ii confera o semnificatie particulara. Valabila in general, aceasta capacitate, face parte din categoriile rezistentei prin arta si, ca atare, solicita dreptul la obiectivitate.

In imaginile lui Grünbaum, Klein, Katz, ca si in intreaga creatie a lui Leon Alex (1907-1944?) apare altceva - si ceva mai mult – decât simpla revolta impotriva traditiilor formale ale unor deprinderi consumate.

Arta lui Leon Alex a contestat o lume ce camufla cauzele adevarate ale starilor de mizerie. Ca artist antifascist, Leon Alex era preocupat sa descopere posibilul conjunctural pe temeiul acelei uniuni morale care ii leaga pe oameni in efortul lor de a invinge teroarea, umilirea, ingâmfarea rasiala si nationala, incultura etc. “Daca astazi – imi spunea recent un vizitator martor al vremurilor – se respira aerul unei lumi umane mai putin delirante, aceasta lume s-a instalat prin sacrificiu”.

Dar monstrul exista - si-a renovat insa metodele. Câteodata actioneaza inarmat si ucide.

In cadrul istoriei artei noastre din Transilvania, opera lui Leon Alex se impune ca un tulburator capitol, aspirând nu numai la validitate generala, ci si la transformarea dorintei si a visului intr-o forta morala pusa in serviciul respectului pentru lucrurile vizibile.

Ca expresie a intelegerii unei realitati sociale, grafica lui Leon Alex ofera posibilitatea de a ne apropia de o experienta vie, ce ne face sa intelegem ca, mergând in pas cu istoria, arta poate sa se schimbe; ca libertatea inseamna pentru artist cunoasterea propriei fantezii si trairea propriei vieti in identitate cu un ideal; ca insasi realitatea artei se poate confunda cu adevarul unei vieti.

Revenind la cele ce s-au intâmplat in spatiul hungarismului nazist, in Ardealul ocupat de Ungaria marturisesc ca nimeni dintre noi nu si-a putut imagina posibilitatea ca brutalitatea sa nu mai fie confruntata cu nici un fel de impediment.

In fata acestei fugare retrospective, constiinta noastra se revolta din nou impotriva despotismului si-si face o cinste din a-l intelege corect: cum a fost si ce a fost. Dar asasinarea celor noua pictori evrei nu a reprezentat doar un episod local, ci se inscrie intr-un capitol al dezastrelor istorice, alaturi de moartea a milioane de evrei, intre care 618.000 erau din Ungaria, carora europenii nu le-au sapat morminte.

Catastrofa nu s-a produs insa pe neasteptate. Intre semnele sinistre ale descompunerii morale ne-am referit in alta parte la tradarea spiritului de colaborare si convietuire dintre artistii ardeleni, o tradare ce se infatiseaza pâna azi ca o prabusire atât de adânca incât nu i se pot sterge urmele. Aceasta tradare angajeaza in primul rând responsabilitatea conducerii Breslei “Miklós Barabás” si acuza ideologia nazista in varianta ei maghiara.

Ceea ce nu poate fi inteles in nici un fel este reiterarea acelei rataciri din anii 1941-1944, printr-o monografie consacrata, in anul 1978, Breslei “M. Barabás”, publicata la Bucuresti. In aceasta carte, deformând in mod constient realitatea ori adevarul, autorul (J. Murádin) afirma despre Breasla “Barabás” urmatoarele: “principiile ei de functionare, stabilite de statut, aveau un fundament democratic” (p. 61).

Un asemenea neadevar face parte componenta din tratamentul nazismului si echivaleaza cu o tentativa de a inalta inselatoria si prigoana la rang de virtute.